EU AM IUBIT UN FLUVIU DE LALELE

 

  

Eu am iubit un fluviu de lalele sau sipetul din adâncul inimii

De cele mai multe ori senectutea este catalogată ca fiind o vârstă a melancoliilor, a crizei, a tristeților, a declinului, însă ca orice perioadă a vieții sau ca oricare vârstă aceasta are și partea ei luminoasă, aceea a unei energii concluzive, a nostalgiei pozitive, a bilanțului, a înțelepciunii. Prin însumarea și asumarea unor experiențe trăite, printr-un cumul de întâmplări pe drumul temporal parcurs în universul mic al vieții, seniorul/seniora aspiră la o totalitate, la un întreg al ființei, la închiderea cercului existențial. Ca un joc de puzzle a celor trăite și simțite pe parcursul vieții efemere se poate concluziona ca un corolar, ca un orizont cu o linie subțire, fină, uneori imperceptibilă între lumină și întuneric, între bine și rău, între frumos și grotesc, un yin și yang cu final unitar. Cu o sensibilitate specifică, cu o melancolie transcedentală din acutele trăirilor intense, de la ancestralul și incipientul țipăt vital până la durerea cronicizată în cicatricile timpului pentru că, desigur, știm acest lucru, tempus ireparabile fugit, autorul/autoarea de vârstă seniorală își adună voluntar ori poate intempestiv aripile pe lângă trupul împuținat în rezultatele și roadele gândirii sale lăuntrice. Trecutul și prezentul și (de ce nu?) viitorul apropiat își caută rădăcinile în frunzișul vârstelor și devin fragilele, delicatele, albastrele vase comunicante ale anilor... sentimentele sunt tot mai des însoțite de latura lor meditativă... forța vitală se echilibrează într-un balans continuu cu slăbiciunile progresive ale trupului încovoiat de suferințe latente.

Atunci refugiul firesc, balsamul universal, panaceul coloristic, revelația postadolescentină și hedonismul uitat în hățișurile vieții se găsește în poezia însăși care vindecă prin exprimarea mai mult sau mai puțin fastă, mai sus de tine ca ființă celebrară sau mai jos de trăirile onirice, ci mai degrabă în rânduiala firească a oricărui lucru pregătit și început cu mare grijă.

La început a fost cuvântul, iar cuvântul era Dumnezeu... În final tot cuvântul, doar că este acel cuvânt care poate transforma viața în poezie. Pentru că viața fiecăruia din noi este un vers nescris care poate sau nu fi scos la lumină ca un diamant din zgura simțurilor sau din bucuria existențială prin propria voință, prin însăși structura sufletească a ceea ce suntem.

De aceea, poate, Magdalena Neagoe a simțit nevoia imperioasă de a se mărturisi la altarul sentimental al unei vieți trăite în flăcările unei realități tulburi sau luminoase, sub soarele strălucitor al fericirii sau sub săbiile suferinței inevitabile.

Volumul de debut VISE,... CUGETĂRI...REFLECȚII, 2022 reflectă „viața din spatele realității, o părticică din sufletul ei, tumultul interior, este un fel de testament, o împăcare cu sine, rezultatul unui vis lung ce acum se împlinește” (Profesor Bucă Ilie) iar următoarea carte Reflecții și cugetări, 2023 reia în mare parte tematica primei cărți, revizuită și adăugită și după cum spune poetul Marian Bărăscu: „Descarcă în versuri toate trăirile, netrăirile, visele și sentimentele”.

Al treilea volum de poezie intitulat Amurgul măceșilor în floare, 2024 este o carte impresionantă care, de altfel a primit din partea Societății Culturale „Apollon” România, premiul III, secția poezie, la Concursul internațional „Cartea Anului 2024”, fiind apreciată de un juriu de mare valoare literară din România, Basarabia, Canada, Spania.

Volumul cu titlul Eu am iubit un fluviu de lalele care este în curs de apariție anul acesta, 2025 este o carte document care poate fi considerat fie un jurnal ținut în secret în sipetul inimii și dezvăluit apoi cu mare pioșenie lumii întregi, fie un caiet intim în care a consemnat de-a lungul timpului, încă din copilărie și până la senectute absolut toate visele, năzuințele, sentimentele și trăirile sale, fie un oracol al vremurilor de mult apuse în care colegii săi își scriau cele mai reprezentative sintagme demonetizând caracterul abscons din cele mai inteligente colțuri ale memoriei afective.

Poeta mizează mult pe ritmurile clasice pe care le pune în valoare în rime, ritm și în metafore inedite, retrăind acum, din nou cu ardoare, viața trecută cu frământările și angoasele ei, cu fricile și realizările sale, dovedindu-se a fi sensibilă, impetuoasă și curajoasă în același timp.

Sentimentul de nostalgie meditativă străbate ca un fir violet volumul de la un capăt la celălalt.

Poezia de început, care dă titlul volumului Eu am iubit un fluviu de lalele este reprezentativă, adunând în esența ei originea inspirativă și emoțională a poetei, în corelație și în raportul cauzal al acesteia cu Divinitatea:

Căci fluviu-acela, de lalele calde

sunt lacrimile Maicii cea dintâi,

ce curg, ca lumea-n ele să se scalde

și rezemat de cer tu să rămâi!...

De altfel, în fiecare poezie, autoarea își caută apriori propria identitate, parcă rătăcită prin catacombele unei vieți nu tocmai fericite, amintindu-și, totuși cu multă candoare anii copilăriei, ai perioadei cât a fost elevă, studentă, proaspăt căsătorită, tânără mamă și apoi bunică.

Autoarea, ca o mamă devotată și imparțială în a-și dărui iubirea celor doi fii acordă o atenție deosebită acestui capitol din viața sa, deoarece dincolo de comportamentul soțului cu accentuate episoade de gelozie și-a găsit refugiul sentimental, dăruirea femeii-eternă și neobosită în dragoste pentru creșterea și educarea copiilor săi.

Odat’ cu voi, mă prelungesc prin veacuri,

copiii și nepoții mei cei dragi,

cum undele tot murmură în lacuri,

când stele picură în ele fragi...

Magdalena Neagoe creează impresia că este cartea unei doamne foarte sensibile, vulnerabile, fragile, concomitent suficient de puternică totuși pentru a fi rezistat cu mult curaj și demnitate, cu stoicism chiar, la toate întâmplările nefericite din viața sa.

Volumul se derulează, nu chiar cronologic, într-o peliculă a anilor `70 cu toate întâmplările sale cotidiene. În aceste relatări ale trăirilor și stărilor, zona natală din Drăgășani unde Gib Mihăescu s-a născut, a creat și a trecut în dimensiuni celeste, mereu omagiat de literații din zona sa de contact cultural are un rol primordial:

La Drăgășani în acest târg cuminte

eu mi-am găsit, iar liniștea dintâi,

căci reazem am în el, ca-ntr-un părinte,

care îmi zice: „Tu aici rămâi,

că Mihăescu Gib e lângă tine;

ochiul lui te vede tot în clar - obscur!

Pe cer trec violete limuzine;

din ele-ți face semn Rimbaud Arthur!...”

La Drăgășani, sunt piersicii în floare;

tocmai-am ieșit din Olt, de la scăldat...

Simt că nimic, de-acum, nu mă mai doare!

Mi-e sufletul atâta de curat!...

Autoarea își desfășoară ghemul vieții cu amintiri și sentimente defulând în poezie, de altfel explicitează în mai multe poezii refugiul său în acest nou modus vivendi la care accede cu bucurie și satisfacția învingerii singurătății și a anilor strânși în tolba cu visuri. Iubirea nu este apanaj al tinereții, ci al oricărei vârste deoarece pe suflet nu se formează riduri, mama rămâne un reper de netăgăduit, copiii și nepoții duc mai departe veșnicia, Divinitatea reprezintă împăcarea cu sinele, iar vârsta a treia este singura care dă posibilitatea asigurării echilibrului dintre trecut și viitor.

Creația sa lirică are o prozodie simplă, curată, clasică, totuși cu unele „licențe poetice” indicate de inteligența artificială care, se pare, ne face viața mai atractivă, dar și mai detașată de simțurile noastre umane, pe care ni le mai șlefuiește uneori cu verdictele sale indubitabile, situându-ne undeva în levitația de a fi firesc, natural sau straniu, artificial. Magdalena Neagoe, o femeie cu o experiență bogată și cu puternice trăiri senzoriale și cu simțul realității bine ancorat în actualitatea cotidiană a găsit o modalitate inedită de a transmite celor care îi vor citi volumul frumosul din metaforele sale, dar (atenție) îi vor cunoaște și ascunzișurile pe care, doar prin voința proprie sunt devoalate sine die. Ea încheie acest volum printr-un fel de scrisoare adresată către fiii săi prezenți ca și cititori ai liricii sale feministe în acest fel:

Trăiește-ți viața ce ți-a dat-o Domnul!

Trăiește-ți clipa repede ce-o ai,

căci amintire–ai să rămâi, și somnul

veșniciei tale îți va fi strai...

Eu am iubit un fluviu de lalele este un volum ritmat cu aspecte ale vieții surprinse în metafore uneori biblice, alteori mitologice, având un conținut ideatic interesant, servind (și ca) drept învățături de suflet pentru generațiile viitoare.

LILIANA Ghiță Boian

Scriitor, jurnalist

 Eu am iubit un fluviu de lalele

Am iubit un fluviu de lalele

Eu am iubit un fluviu de lalele,

venind din munți cu cetini, căpriori,

pluteam cu gândul printre stele,

de sus cădeau albastrele ninsori...

Cu mine - acolo, era, blânda mamă,

maramă de borangic pe negru-i păr;

cum în Bizanț, icoana stă în ramă,

lumina izvorând din adevăr.

Căci fluviu-acela, de lalele calde

sunt lacrimile Maicii cea dintâi,

ce curg, ca lumea-n ele să se scalde

și rezemat de cer tu să rămâi!...

           Citiți mai departe